Ioana Hogman, artistă din Cluj, s-a aflat în luna martie într-o rezidență organizată de zusa la Berlin. Ioana este unul dintre cei 6 artiști și 2 curatori selecționați din 542 de aplicații primite pentru seria de rezidențe care au avut loc la Berlin în cadrul programului “What’s Next”.
Premisa de la care a pornit rezidența de la Berlin este, spune Ioana, “un proces de reflecție asupra conceptului de solidaritate în relație cu bunăstarea mentală în sectorul cultural. E o temă care a devenit foarte prezentă în practica mea în ultimii ani. În contextul pandemic, la fel ca foarte mulți oameni din jurul meu, am deschis un drum adiacent care arăta ca o posibilă reprofilare spre psihoterapie. L-am abandonat după un timp, întorcându-mă cu totul în sectorul artistic, însă cu o atenție mai mare asupra felului în care mă raportez la această muncă, la mine lucrând și la cei din jurul meu. De atunci, au început să se contureze o serie de intuiții și de nevoi în legătură cu aceste teme, care își găsesc acum un spațiu mai generos în cadrul acestei rezidențe.”
___
Cum ai descrie în cîteva cuvinte laboratorul tău de lucru în această rezidență și ce legătură ar avea, dacă este cazul, cu interesul tău de a genera contexte în care oamenii să experimenteze lucruri împreună?Laboratorul meu este mult mai aleatoriu şi mai puţin condus (chiar şi de mine) decât mi-am imaginat că va fi. Am ajuns într-un Berlin însorit şi înflorit, cu o floră spontană cum nu am văzut de mult şi păsări foarte prezente sonor. Împreună cu toate celelalte elemente care alcătuiesc acest oraş, este o bogaţie greu de descris, pe care învăţ să o receptez, să o las să se aşeze în mine. Îmi vin foarte multe idei şi observ acest automatism de a transforma într-un posibil proiect fiecare întâlnire cu ceva care îmi atrage atenţia. Încerc să mă dezvăţ de asta, să mă las pur şi simplu să întâlnesc lucruri fără să plonjez imediat în potenţialul lor de transformare în ceva creativ. E dificil. Dar da, cercetarea mea de aici e foarte mult despre percepţie. Îmi revine des această idee când mă plimb, că percepţia noastră e solidară cu noi înşine, că e un instrument extraordinar să învăţăm să ne lăsăm transformaţi de lucruri. Fac exerciții de ascultare într-un mod mult mai conștient decât până acum, iar rezultatele sunt surprinzătoare. Însă e şi o cercetare despre somn, despre oboseală, despre nevoia de pauză și imposibilitatea de a lua una.
În ceea ce priveşte lucrul cu oamenii, revine constant această întrebare, despre cât de ghidat şi curatoriat are nevoie să fie un context colectiv. Sigur, răspunsul poate fi doar contextual. Pentru evenimentul final al acestei rezidenţe, am ales, împreună cu colegii mei, să organizăm o cină care este doar ușor curatoriată în ideea temelor rezidenţei şi care include câteva mici inserţii “performative”, al căror scop e să aducă în spaţiu puţin din izul proceselor noastre: un moment de încetinire, un moment de analiză a spațiilor pe care le împărtășim, un moment de reconectare la noi înșine și la ceilalți etc.
Ce formă pare că ia cercetarea ta de acum, apropo de formele cu care lucrezi în ultima vreme (text, instalație vizuală, performance)?
Am început rezidența prin a ține un jurnal cu text și fotografie pe care plănuiam să îl transform ulterior într-un proiect sonor. Spre jumătatea rezidenței am abandonat procesul de scriere împreună cu toate task-urile pe care le scrisesem pe o listă, iar până la sfârșit am înțeles că am pierdut, într-o utilizare neatentă a camerei, vreo zece dintre fotografiile pe film care erau importante pentru mine. Dar văd acest eveniment ca pe un input exterior congruent unui proces intim în care am chestionat mult nevoia de arhivare și ce fel de relație creează ea cu mediul extern și intern. Așa că “formele” la care m-aș putea referi ca să descriu cercetarea ar fi relație și experiență. În ce fel se vor materializa ele la un moment dat nu știu acum și ideal ar fi să nici nu aflu prea curând, aș vrea să mai rămân puțin în etapa asta. Cu siguranță aș vrea să mai explorez sunetul în viitor și să lucrez cu limitările mele de a învăța partea tehnică pe care o presupune. Am avut o experiență foarte frumoasă în studioul Radio Cashmere din Berlin, o experiență care s-a întâmplat complet accidental și totuși pe foarte multe nivele.
Cum trăiești timpul în această rezidență – cum este ritmul acum slow sau fast – și în ce măsură te influențează contextul sau orașul?
Timpul este mixt. Încă am responsabilități care nu țin de contextul de aici, deadline-urile sunt încă prezente. Dar în ceea ce ține strict de contextul rezidenței, reușesc să adopt un alt ritm. Distanțele de la apartament până la orice destinație sunt lungi și foarte lungi. Petrec mult timp în tramvai sau pe jos. Privesc în fiecare zi aceleași clădiri de pe balcon sau de pe geamul camerei mele. Nu mă plictisesc de ele. Orașul e minunat. Mă întâlnesc cu un alt Berlin decât cel pe care îl știam din facultate, un Berlin cu multe parcuri-păduri, cu cimitire pline de vegetație și grădini urbane, un Berlin care, deși zgomotos, îți dă voie să încetinești și să asculți, din loc în loc. Sunetele păsărilor sunt foarte prezente, am mai spus, chiar și în locurile agitate. Îmi plac extremele dintre districte și toate combinațiile de compoziții sonore ale orașului, ele influențează foarte mult felul în care se simte timpul. În general, l-am simțit scurt, foarte scurt, pentru tot ce are de oferit acest oraș, chiar dacă am primit libertate totală de a decide ce fac cu el. Am înțeles rapid că trebuie să îmi propun foarte puțin din tot ca timpul să nu fie scurt, o decizie pe care uneori am putut să o iau, alteori nu. Probabil timpul s-ar fi dilatat cu adevărat dacă mi-aș fi propus să rămân doar în cartierul nostru. N-am reușit un gest atât de radical, dar am reușit să implementez câte puțin din el în fiecare zi.
___
